Ai încercat vreodată să lupți cu un val?

Timp de citire: 3 min  ❃ de Cristina Revenco

i încercat vreodată să te bați cu un val? m-a întrebat Jiko pe plajă.

Mâncaserăm găluștele de orez și ciocolata, iar acum ne relaxam.

Jiko stătea pe o băncuță de lemn, eu stăteam întinsă pe nisip la picioarele ei. Soarele bătea tare. Jiko își legase un șervet alb umezit peste capul ei chel și părea să se simtă foarte în largul ei în pijamaua gri. Mie îmi era cald, eram transpirată și nu aveam stare, dar nu îmi adusesem cu mine costumul de baie și oricum nu voiam să înot. Dar nu asta mă întreba ea.

– Să mă bat cu un val? am repetat. Nu. Bineînțeles că nu.

– Încearcă. Du-te în apă, așteaptă cel mai mare val și trage-i un pumn. Trage-i un șut zdravăn. Lovește-l cu un par. Du-te. Eu mă uit la tine.

Mi-a întins bastonul ei.

Nu mai era nimeni în jur, în afară de doi surfiști mai în josul plajei. Am luat din mână bastonul bătrânei Jiko și am făcut câțiva pași, apoi am rupt-o la goană spre marginea oceanului, agitându-l deasupra capului ca pe o sabie kendo. Valurile erau mari, se spărgeau de plajă, iar eu am sărit pe primul  care a venit spre mine, țipând kiyaeeeee! ca un samurai care intră în luptă. Am pocnit valul cu bastonul, despicându-l, dar apa tot venea. Am fugit înapoi pe plajă și am scăpat, dar următorul m-a culcat la pământ. M-am ridicat în picioare și am atacat iar și iar – de fiecare dată apa năvălea peste mine, târându-mă peste pietre și acoperindu-mă cu spumă și nisip. Nu mă deranja. Mă simțeam bine în apa înghețată, violența valurilor părea puternică și reală, iar gustul amar al sării era aspru și delicios.

 Din nou și din nou, am fugit spre apă, lovind-o, până am obosit atât de tare, că aproape nu mai puteam ține pe picioare. Când m-a răsturnat încă o dată, am rămas întinsă și am lăsat valurile să treacă peste mine, întrebându-mă ce s-ar întâmpla dacă n-aș mai încerca să mă ridic. Dacă mi-aș lăsa corpul în pace. M-ar trage apa în larg? Rechinii mi-ar mânca membrele și organele. Pești micuți s-ar hrăni cu vârfurile degetelor mele.Oasele mele albe minunate ar ajunge pe fundul oceanului, unde ar crește din ele anemone, ca niște flori. Perlele s-ar așeza în orbitele mele goale. M-am ridicat și m-am întors unde stătea bătrâna Jiko. Și-a luat prosopul micuț de pe cap și mi l-a dat mie.

– Maketa, am spus, aruncându-mă pe jos, în nisip. Am pierdut. Oceanul a câștigat.

A zâmbit.

– A fost un sentiment plăcut?

– Mm, am spus.

– E bine, mi-a zis ea. Mai vrei o gălușcă?”

Acest fragment, extras din romanul lui Ruth Ozeki “Poveste pentru timpul prezent”, este o metaforă reprezentativă pentru procesul de renunțare la anumite lupte care nu (mai) merită să fie duse.

Probabil fiecare dintre noi a avut experiența de a investi timp și energie în lucruri care, de fapt, nu mai puteau fi schimbate sau care nu mai servesc creșterii noastre. În regrete pentru acțiuni trecute sau în împotrivirea față de o situație actuală, sau poate prin îngrijorarea și dorința de a evita ceva inevitabil din viitor.

În teama de necunoscut, ne agățăm de lucruri. Vrem să păstrăm controlul, vrem să ieșim învingători. În acest proces, folosim uneltele familiare, cele care ne-au ajutat să supraviețuim înainte sau i-au ajutat pe alții. Însă uneori, ca și în textul de mai sus, în fața oceanului sau în fața unor evenimente ale vieții, nu putem câștiga lovind valul cu bâta. Valul va trece prin noi și ne va lăsa epuizați și dezamăgiți. Putem pierde chiar mai mult continuând să luptăm, este ca și cum am împinge în mod repetat clanța unei uși când de fapt, pentru a putea s-o deschidem, ar trebui să tragem de clanță spre noi. Să primim, să acceptăm. Să abandonăm controlul, să dăm drumul așteptărilor și lucrurilor de care ne agățăm. Să ne lăsăm în voia valurilor, poate. Să ne acceptăm eșecul, neputința, umanitatea. Să acceptăm faptul că există lucruri mai mari decât noi și voința noastră, sau lucruri cu al căror curs nu putem lupta.

Ne putem relaxa, în schimb, în eșecul nostru, în starea lucrurilor așa cum e ea. În prezent. Ne putem minuna de măreția oceanului și putem chiar să ne bucurăm de faptul că putem pune bastonul jos și ne putem întinde pe plajă, pentru că lupta și-a pierdut sensul.

Referințe:

Ozeki, R. (2013). Poveste pentru timpul prezent. Polirom

Închide